Stiti cum recunosc eu lecturile bune? In afara sentimentelor care ma anima, lecturile foarte bune imi ofera imboldul de a scrie. Atunci, pe loc. Cand gandurile imi sunt acolo, cand ideile imi vin pe banda rulanta si nu vreau inca sa fac o sumarizare. Asa mi s-a intamplat si acum, cand am citit despre disciplina lui Chinezu’ legata de refuzul de a raspunde la telefon in timpul saptamanii, dupa ora 18:00 si in weekend. Articolul este aici, iar metoda pe care el a identificat-o a numit-o #După18FărăWeekend.

Si mi-am dat seama de doua lucruri. Pe de-o parte ma regasesc cu totul in intreaga lui argumentatie din spatele deciziei de a renunta la telefon dupa o anumita ora si in anumite zile si pe de alta parte ca anumite obisnuinte din viata mea au la baza aceeasi decizie, pe care am luat-o cu totul natural, fara sa o analizez, supraanalizez sau asez pe hartie, insa doar pe jumatate. Estimez ca va mai dura foarte putin pana voi aplica aceeasi metoda, dar haideti sa va spun cum se manifesta la mine sindromul #Aproapedupa18FaraWeekend.

Daca vrea cineva sa dea de mine, este imposibil sa nu o poata face. Daca intr-adevar nu reuseste, e ceva putred in Danemarca. Raspund la telefon si mesaje oricand si la orice ora. Dorm cu telefonul langa mine. Am trecut prin clipe teribile in care mi-a sunat telefonul la 1 sau 3 dimineata pentru vesti tragice, eu fiind the rescue call si de atunci am o usoara anxietate la gandul ca as putea sa pun telefonul pe silent noaptea. Mai mult, nici macar nu pot sa il duc in cealalta camera. Telefonul sta asezat langa mine, obligatoriu pentru ca “cine stie ce se intampla si cine are nevoie de ajutorul meu”. La un moment dat imi spunea o prietena, cu mare bucurie si usurare, ca se simte foarte bine pentru ca indiferent la ce ora are nevoie de mine, sunt acolo, fara exceptie. Eu am zambit cand am auzit, cu o stranger de inima, recunosc.

Pentru ca am traumele mele legate de necesitatea prelungirii mainii drepte cu telefonul din dotare, cu aceeasi febrilitate, dar de aceasta data in celalalt sens, cand merg la masa, in timpul saptamanii, indiferent cat de mult ma indepartez de incinta, niciodata nu imi iau telefonul cu mine. Mai mult, special nu mi-am activat Ing Pay, pentru ca nu vreau un motiv in plus sa am telefonul cu mine. Niciodata, cand sunt la masa, nu raspund la telefon. In timpul saptamanii pentru ca refuz sa il iau cu mine si cand sunt acasa raspund doar daca ma suna – nu wattapp shits – oamenii mei dragi din familie si cam atat.

Pentru ca sunt dependenta de masina si orice fel de iesire o fac exclusiv cu masina, cand ma duc la cumparaturi de exemplu, imi las telefonul acasa. Stiu ca la un moment dat un prieten drag imi spunea: “Cum sa nu iei telefonul cu tine? Pai daca patesti ceva?”. Ei bine, am eu o vorba pentru astfel de scenarii. Daca, printr-un exercitiu de imaginatie, as ajunge intr-o gara, la capatul Pamantului, fara nici un ban in buzunar, mijloc de locomotie sau de legatura cu oamenii dragi mie, as gasi drumul pana acasa cu o viteza impresionanta. Sunt o supravietuitoare si ma pot descurca in orice fel de situatie, asa ca teoria aceasta cu “daca patesti ceva” mi se pare pur si simplu comica.

Care a fost sentimentul pe care l-am avut dupa ce am citit postul lui Chinezu’? Doamne, cat de bine trebuie sa fie sa te indepartezi de aceasta anxietate pe care ti-o imprima telefonul… ma rog lipsa lui. Asa ca eu cred ca zilele lui #Aproape După18FărăWeekend sunt numarate si in curand voi ajunge si eu la #După18FărăWeekend. Abia astept sa ajung in acel punct. Pentru ca voi ajunge, simt asta, nu vreau sa fac schimbari de dragul de a le face ci vreau sa vina firesti, ca o consecinta si nu ca alegeri in sine. Bravo Chinezu pentru metoda, ma bucur teribil cand aud ca telefonul isi ocupa usor-usor locul care i-a fost oferit initial si nu isi mai baga nasul peste tot in viata noastra. Din a mea isi va scoate coada cat de curand. #amzis! Si o spun cu blandetea omului care aplauda si incurajeaza tehnologia, dar respinde cu totul intruziunea.