Stresul are atatea forme de manifestare cati oameni exista. In esenta, incurcaturile pe care le cauzeaza au la baza faptul ca in acele momente de incordare maxima, creierul proceseaza informatia primita intr-o alta forma decat cea comunicata. Cu alte cuvinte, nu ascultam ce ni se spune, dar totusi raspundem  si in plus oferim lucrurilor care vin spre noi o interpretare patimasa, in cheia situatiei care ne tensioneaza.    

In urma cu cativa ani am facut o evaluare a skillurilor profesionale la locul de munca. Procesul avea rolul de a ne asigura ca fiecare angajat raspunde de zona in care are cele mai multe skilluri si aptitudini, cu alte cuvinte, avea rolul de a sti cu exactitate daca sunt omul potrivit pentru postul potrivit.

Destul de complexa evaluarea si frumoasa, rezultatul insa m-a urmarit mult timp si inca o mai face, drept dovada si acum scriu despre el. A reiesit ca aptitudinile mele corespund postului ocupat, deci nota 10, cu coronita aici, dar concluzia a venit cu un amendament. Stiu ca evaluatorul mi-a spus ca sunt foarte potrivita pentru ce fac si toata lumea se poate baza pe mine ca pot face fata cu brio situatiilor de criza si limita. Aveam profilul managerului de criza, doar. Aceasta titulatura insa venea la pachet cu un stres acumulat, care se suprapunea pe cel propriu firii mele, eu fiind o fire patimasa, extrovertita si impulsiva. Aceste trasaturi mi le-am cultivat de-a lungul anilor in care m-am pregatit pentru scena, ce nu pregatisem insa era frana. Era limita pana la care aceste trasaturi isi spun cuvantul in viata de zi cu zi.

Dupa ce mi-a comunicat amendamentul buclucas, s-a instalat tacerea. Stiu ca pret de doua minute aproape am tacut, fara sa scot o vorba. Evaluatorul nu mi-a inteles reactia deloc si a simtit nevoia sa fie mai explicita, folosind cuvinte mai putine si folosindu-se de un exemplu din viata reala, pentru a se asigura ca inteleg cu totul feedback-ul.

“Lacramioara, in momentele de criza, cand rezolvi totul la munca si proiectele sunt in regula, tot stresul acumulat il vei refula in viata ta de zi cu zi. Vei izbucni atunci cand nu te astepti. Ca sa intelegi mai bine, cand vei aprinde un bec, poti exploda”.

Mult timp m-a urmarit amendamentul buclucas. Ca un geek veritabil ce eram, de fiecare data cand aprindeam becul faceam exercitii de respiratie sa ma calmez. Nu, glumesc, nu ajunsesem acolo pentru ca intelesesem inca din prima clipa amendamentul cu pricina. De aici tacerea mea indelunga si profunda.

Zis si facut, exact asa s-a intamplat. Tot stresul acumulat la munca si in proiectele aditionale era refulat in viata personala care ajunsese camp de batalie. Dupa cateva explozii cu efect prelungit am inceput sa controlez acel stres. Cum controlez eu lucrurile? Le cunosc pas cu pas, minutios si in detaliu si evaluez pozitia mea in fiecare dintre punctele de manifestare. In acele momente mi-am dat seama ca am capacitatea extraordinara de a nu asculta ce mi se spune si de a dialoga desi eu am un monolog. Sigur, poate multi dintre cei care cititi aceste randuri va ganditi ca aceste lucruri au o conotatie negativa, insa eu am luat aceasta capacitate si am asezat-o frumos in situatii in care chiar este nevoie de ea.  In plus fata de acest lucru, am inceput sa ascult. Sa ascult in momentele acelea cheie, in care stresul este atat de mare incat abia poti sa ii pui stop. Am inceput sa ascult pe bune, nu doar sa aud. Si din acel moment am putut aprinde cate becuri am vrut, fara nici o rezerva.

La aproape 10 ani de la evaluarea urmaritoare, zilele trecute am aprins becul. Acel bec. Cu explozie prelungita. Ma aflu intr-un moment de stres profund si fara sa imi dau seama, gandind ca am control asupra tensiunii careia ii fac fata, am avut un moment de aprindere de bec. In care nu am ascultat ce mi s-a spus ci doar am explodat. Am avut nevoie de cateva minute sa imi da seama ca traversam acea situatie, mi-am luat de mana tacerea-mi prietena si am inceput sa ascult. In liniste, cu mintea deschisa si intentiile bine stabilite. M-am repliat rapid, am rezolvat situatia, insa mi-am dat seama ca daca ascultarea ar avea un par la ea, as fi facut cunostinta cu el rapid.

Stresul in sine inseamna o suma de reactii care nasc, la randul lor, in cascada, comportamente si actiuni care nu ne sunt neaparat proprii si definitorii. Daca vom reusi sa defalcam cumva ceea ce simtim si sa ne dam seama unde putem corecta, iar aceasta evaluare s-ar face rapid, cred ca am salva cateva replici usturatoare ori comportamente nocive.  Poate ca procesul vine odata cu varsta, sau cu experientele avute ori cu lucrurile si oamenii pierduri pe drum, dar ce stiu cu siguranta acum este ca pentru un dans este nevoie de doi. Pentru un dialog este nevoie sa asculti (si sa intelegi), apoi sa raspunzi. Cum faci aceste lucruri, mai ales in momente cheie? Te antrenezi sa fii prezent. Sa auzi si sa stii ce se intampla atunci, pe loc si nu ce conotatie oferi tu lucrurilor care se petrec cu tine. E o nuanta. Dar este foarte clara pentru cei care, la randul lor, doar au aprins niste becuri la un moment dat.

P.S. Daca nu ai inteles mare lucru din aceasta postare, da-I skip, este k, vei trece prin acel moment si iti vei aminti ca ai citit undeva ceva asemanator.  Daca ai inteles ce am spus mai sus, inseamna ca asta seara dansam in familie. In doi. Cel putin.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Pasionat de Public Speaking?
Iti pot trimite un ghid de bune practici care te ajuta sa scapi de emotiile de dinainte de un discurs important
Vei fi primul care va primi cele mai noi oferte pentru cursul Master of Crowds