Ce aude cel mai des un student la actorie in anul I?

“Nu te auzi deloc. Vorbeste mai tare”.

Sala mare a Teatrului Excelsior. Intru in scena. Decorul este pregatit, partenerul meu este gata, prima replica o am eu. Inca de la primele cuvinte aud de undeva din spate: “Lacramioara, nu te auzi. Mai tare. Vorbeste mai tare”. Ca un invatacel ascultator imi continuu textul putin mai tare. “Lacramioara, mai tare!”.

Deja nu mai inteleg. Trebuie sa urlu? Nu pricep. Unde este profesorul? Ridic capul, ma uit in public si pe ultimul rand, picior peste picior, cu tigara in mana, domnul Victor Radovici imi zambeste larg si bland de sub ochelarii fumurii.

– Draguta, nu te auzi…

– Domnul profesor, dar vorbesc tare. Nu inteleg…

– Stiu, dar cu toate acestea nu te auzi.

Prima ora de dictie. Kind of boring daca ma intrebi pe mine. Pana la urma, stiu sa vorbesc. Si o fac si corect. Hai sa vedem. Facem incalzirea vocala. Facem exercitiile de respiratie. Ca prin magie, am inceput sa ma relaxez, sa nu mai judec ce mi se intampla si sa iau ce mi se ofera fara alte comentarii. Si incep explicatiile. Aud tot felul de termeni de care nu mai auzisem pana atunci. Imi intra in vocabular aceasta treaba cu respiratia costo-diafragmatica, aud cuvantul impostatie cu toate derivatele sale, dau din cap amabil, imi imaginez ca ar fi trebuit sa stiu ce inseamna insa habar nu aveam.

Din acel moment a inceput o aventura nebuna. Toate cartile de dictie care imi picau in mana erau parcurse cap-coada cu o febrilitate de neimaginat. Si dintre toate cartile citite, la una dintre ele ma intorceam de fiecare data cand auzeam: “Nu te auzi, Lacramioara!”. O carte veche, prafuita, cu prefata dedicata conducatorului iubit si cele mai interesante legaturi intre dictie si Partidul Comunist pe care le-am citit vreodata.

Din acel moment, in fiecare dimineata am rutina mea de respiratie si dictie. Asa se face ca ani mai tarziu, la un specatcol la Urziceni, intr-un vacarm de nedescris – pare-se ca era pentru prima oara cand ajunsese teatrul pe acolo – am reusit sa ducem la bun sfarsit un specatcol de 1,5h cu un efort vocal de neimaginat, care a avut nevoie de o pauza totala a doua zi.

Peste ani, ma angajez in corporatie. Unde paradigm era cu totul alta. Cine vorbeste cel mai incet, intimist si discret capata o alura de pretiozitate. Eu, obisnuita in toti acesti ani sa vorbesc tare, impostat si sa imping cuvintele in asa fel incat sa se auda textul din ultimul rand, mi-l aduceam aminte pe Domnul Radovici in fiecare zi: ”Lacramioara, nu te auzi”.

Mi-a ramas rutina de dictie, formata din exercitiile de respiratie si de pronuntie si o ureche formata pentru tot ce inseamna pronuntie defectuoasa si frazare incorecta.  In plus, in toti anii de actorie, ceea ce detestam mai tare decat faptul ca in primii ani nu ma auzeam din ultimul rand, erau tonurile pe care unii profesori erau tentati sa ni le ofere, in speranta de a “ne rezolva” mai rapid. Nu cred in tonuri, dupa cum nu cred in adaptari artificiale. Cred in tot cee ace e potrivit pentru fiecare individ, in tot ce e authentic si natural, tocmai pentru ca eu la randul meu am fost nevoita sa ma adaptez as a living mai multor medii, complet diferite, cu reguli contrare. Iar acest lucru nu ar fi fost posibil daca intreaga adaptare nu s-ar fi facut folosindu-ma de mijloacele proprii, fara sa apelez la artificii, shortcut-uri si retete minune. Pentru ca drumul drept il stii cel mai bine tu. Nu ti-l ofera cineva, nu il citesti in carti. Ci doar tu ti-l stii. Ceea ce va doresc si voua, celor care cititi aceste randuri.

5 comments on “Vorbeste mai tare…

    1. Having a business name does not separate the business entity from the owner, which means that the owner of the business is responsible and liable for all debts incurred by the business.

Pasionat de Public Speaking?
Iti pot trimite un ghid de bune practici care te ajuta sa scapi de emotiile de dinainte de un discurs important
Vei fi primul care va primi cele mai noi oferte pentru cursul Master of Crowds